Clujul de ieri

Breslele producătorilor de arme din Cluj

În categoria producătorilor de arme din Clujul medieval intrau: fierarii, săbierii, arcarii, scutarii şi armurierii. În eventualitatea unui atac, aceştia jucau un rol esenţial în apărarea cetăţii. Află în continuare, care era domeniul de activitate al fiecărei branşe în parte, cum se organiza aceasta, care era statutul ei şi cum a evoluat de-a lungul timpului.

• Istorie

  • Istoria orasului
  • Breslele
  • Heraldica transilvăneană
  • Clujul în imagini
  • Clujul în cuvinte
  • Ştiai că?

Branşa fierarilor. În oraşul medival Cluj, fierarii sunt atestaţi documentar, pentru prima dată, în anul 1362, într-un document ce atestă o vânzare - cumpărare a unei curţi de pe Strada Podului (azi strada Horea). Un secol mai târziu, în 20 iulie 1467, magistratul Clujului aprobă, la cererea fierarilor Antoniu, Simon, Ştefan şi Ieronim, statutele breslei fierarilor, din cuprinsul cărora rezultă că breasla fierarilor din oraş era cu mult mai veche.
Deşi iniţial, meşteşugul fierăritului nu fusese împărţit în categorii, pe măsura diversificării produselor făurite de fierari, devine o necesitate specializarea lor în diverse branşe, pentru a putea face faţă cererilor crescânde de pe piaţă.

Branşa săbierilor. Şlefuitorii de săbii (eruginatores) sunt amintiţi în Cluj, pentru prima dată, în documentul datat 12 noiembrie 1484, când magistratul din Cluj, Johannes Markus, adevereşte statutele breslei reunite a arcarilor, selarilor, săbierilor, curelarilor, scutarilor şi săgetarilor. Noua breaslă şi-a ales ca patron pe Sfântul Francisc, în numele căruia ridică un altar în biserica parohială. Modalitatea de primire în breasla săbierilor (identică cu cea a breaslei lăcătuşilor şi pintenarilor) presupunea dovedirea provenirii dintr-o familie onorabilă şi plătirea unei taxe de înscriere în valoare de 3 florini aur şi 4 livre de ceară, ce era folosită pentru întreţinerea altarului breslei şi pentru aprovizionarea cu lumânari a acestuia. Statutele breslelor clujene mai stabileau şi dreptul exclusiv al meşterilor breslaşi de a deţine monopolul pieţei din oraş, în detrimentul meşterilor nebreslaşi din oraş sau din afara lui, precum şi faptul că un meşter poate să ţină pe lângă el trei ucenici: unul avansat, unul mediu şi unul începător.

Branşa arcarilor. Informaţii despre acest meştesug ne parvin abia din secolul al XV-lea, când este menţionat un anume Jacobo literato, fiul lui Gabriel arcarul, ca martor într-un proces; documentul este datat 12 aprilie 1432. Pornind de la această menţionare se poate spune ca acest Gabrielis arcupis a funcţionat ca meşter arcar cândva între anii 1410-1460.
Prima organizare a meşterilor arcari este atestată la sfârşitul secolului al XV-lea, mai exact în 12 noiembrie 1484, când se organizează în breaslă, alături de săbieri, pintenari, scutari, selari şi lăcătuşi.
În secolul al XVI-lea, meşterii arcari sunt tot mai rar menţionaţi în documente, fiind, încetul cu încetul, înlocuiţi de arbaletari. Arcul şi arbaleta (balista, arcus, ijj, armbrust), deşi arme de tragere manuale sau în parte mecanice, s-au menţinut până în secolul al XVII-lea, când cedează terenul în favoarea armelor de foc.

Branşa scutarilor. Deşi mult mai veche, branşa scutarilor se organizează, pentru prima dată, la sfârşitul secolului al XV-lea. În secolul al XVI-lea, meşterii scutari şi-au extins aria de lucru şi în domeniul vopsitului, probabil ca urmare a scăderii cererii de scuturi pe piaţa armelor, ştiut fiind că în acea perioadă armele de foc se generalizează. Tipul de scut făurit de breslaşii din Cluj nu se deosebea de cel provenind din celelalte oraşe transilvănene. Se foloseau scuturi uşoare, de formă ovoidală, boltite, cu capătul superior ascuţit, cu partea de lemn acoperită în exterior cu piele tăbăcită, vopsită, iar pe partea interioară având curele de prindere. Tipul greu, din înzestrarea pedestraşului, era mai masiv, trapezoidal, cu 1,5-2 kg mai greu decât primul.

Mesterii armurieri. Materialul documentar, care abundă de menţiuni despre arme albe şi arme de foc, impune ipoteza existenţei la Cluj, în secolul al XVI-lea, a turnătorilor în fier şi bronz, a meşterilor care confecţionau archebuze, muschete, falconete, tunuri sau care erau în stare să repare şi să confecţioneze piese pentru asemenea arme. În socotelile oraşului sunt menţionate o serie de cheltuieli pentru tunuri mici (manuaria bombardariak) şi puşti. Mai mult ca probabil, aceştia au fost meşteri turnători şi armurieri şi nu proprietari de arme, pe care le-au vândut oraşului.

Implicarea breslelor armurierilor în dotarea, întreţinerea şi apărarea fortificaţiilor oraşului Cluj respectă tipicul existent şi în celelalte oraşe puternice din centrul şi sudul Transilvaniei. În secolul al XVI-lea, fortificaţiile Clujului erau constituite din ziduri crenelate, prevăzute cu turnuri şi bastioane puternice, ce erau încredinţate spre apărare breslelor. Pe lângă prevederile din statutele breslelor cu privire la obligaţiile militare ale membrilor lor, armurierii erau obligaţi să asigure cu armament turnurile oraşului, fiind, de asemenea, obligaţi să asigure repararea acestui armament depozitat. În anul 1502, fiecare breaslă avea impusă o contribuţie de 50 dinari pentru întreţinerea fortificaţiilor. În 1517, Ludovic II îi scuteşte pe clujeni de această taxă pentru ca să-şi poată reface şi completa sistemul de fortificaţii. Toate acestea, ne arată că armurierii clujeni, deşi nu au deţinut un rol economic important în viaţa Clujului medieval, au fost puternic implicaţi în activităţile ce priveau apărarea cetăţii.